Agorafobia

Elementul de diagnostic esențial al agorafobiei constă în frică sau anxietate marcantă sau intensă declanșată de expunerea reală sau anticipată la o gamă largă de situații: utilizarea transportului în comun, prezența în spații deschise, prezența în spații închise, așteparea la rând într-un supermarket sau prezența în mulțime sau să ieșirea singur din casă.

Persoanele cu agorafobie consideră că în aceste situații li se poate întâmpla ceva groaznic sau că scăparea din astfel de situații poate fi dificilă ( „nu voi putea ieși de aici”). De asemena ele cred că ajutorul nu va fi disponibil când apar simptomele de panică ( „nu este nimeni care să mă ajute”) sau se îngrijorează în legătură cu apariția altor simptome care cauzează incapacitate sau jenă (de exemplu vărsături, colon iritabil, frica de cădere, iar la vârstnici sentimentul de dezorientare iar sentimentul de pierdere la copii ).

În fiecare an aproximativ 1.7% dintre adolescenți și adulți sunt diagnosticați cu agorafobie. Femeile au o probabilitate de două ori mai mare decât bărbații de a suferi de agorafobie. Agorafobia poate apărea în copilărie, dar vârful incidenței este la finalul adolescenței și începutul perioadei de adult tânăr. Majoritatea persoanelor cu tulburare de panică prezintă semne de anxietate și agorafobie înainte de debutul tulburării de panică.

În formele sale cele mai severe, agorafobia face ca indivizii să devină complet legați de casă, incapabili să părăsească locuința și dependenți de ajutorul celorlalți pentru a le asigura nevoile de bază. Demoralizarea și simptomele depresive precum și abuzul de alcool și medicamentele sedative sunt frecvent utilizate ca strategii de auto-medicație pentru gestionarea simptomelor.

Agorafobia și atacurile de panică sau tulburarea de panică sunt frecvent comorbide, de aceea scopurile intervenției cognitiv-comportamentale sunt similare și țintesc eficient ambele dificultăți.

Terapia cognitiv-comportamentală își propune intervenții care țintesc atât elementele cognitive cât și cele comportamentale care generează și întrețin atât frica și anxietatea. În cadrul terapiei cognitiv comportamentale se urmărește:

• Reducerea simptomelor fizice ale anxietății prin tehnici de relaxare musculară și exerciții de respirație;
• Dobândirea și exersarea abilității de a respira corect prin tehnici de relaxare și tehnici de respirație corectă;
• Eliminarea reacției anxioase față de senzațiile fizice prin expunerea treptată la situațiile și senzațiile fizice anxioase deoarece teama este menținută prin anticiparea unor pericole iminente. Prin expunerea și confruntarea treptată cu aceste situații și senzații temute persoanele cu agorafobie observă că ceea ce anticipează în legătură cu propriile simptome în situațiile specifice nu este adevărat. Adesea persoanelor cu agorafobie le este teamă să participe la un concert, să meargă în locuri aglomerate precum mall-uri sau supermarket-uri deoarece se îngrijorează cu privire la propriile stări fiziologice și la ceea ce va urma după apariția acestora.Prin expunerea treptată la aceste situații temute îi demostrăm anxietății că senzațiile fiziologice nu sunt atât de periculoase, ci sunt reacții fizice normale, controlabile și gestionabile
• Dezvoltarea convingerilor despre lipsa pericolului în cazul simptomelor de anxietate prin modificarea gândurilor care întrețin anxietatea și cu ajutorul experimentelor comportamentale (expunerea la situațiile și senzațiile care declanșează și întrețin anxietatea). Efectul gândurilor despre pericolul iminent al unuor senzații și situații este contracarat prin construirea unor gânduri alternative sănătoase și realiste. Aceste gânduri alternative devin credibile pe măsură ce colectăm dovezi din realitate în acord cu aceste gânduri (cu ajutorul experimentelor comportamentale).

Angajarea în activitățile evitate și eliminarea comportamentelor de siguranță prin expunerea la situațiile care generează și întrețin anxietatea. Pe lângă expunerea la situațiile anxioase este importantă renunțarea la comportamentele de siguranță. Scopul este de anu creea o legătură de cauzalitate între lipsa pericolului datoriă prezenței comportamentului de siguranță. Dimpotrivă pericolul anticipat nu a apărut datorită comportamentelor de siguranță ci deoarece gândurile despre pericol reprezentau o supraestimare a pericolului real.